Cum recunoști un copil depresiv și cum poți să îl ajuți

Și copiii pot suferi din cauza depresiei. Una dintre cele mai frecvente cauze o reprezintă schimbările prea dese care au loc în viața celor mici, fără să existe un timp de acomodare.

„Fericirea e o stare de moment – şi de un moment scurt – şi avem o grămadă de astfel de momente în viaţă, dar care sunt urmate de momente de normalitate, pe care noi o considerăm nefericire pentru că nu e stare de fericire. Când nu suntem fericiţi, noi considerăm că suntem nefericiţi. Şi atunci asta ne face să ne punem atât de mult problema fericirii încât ajungem să fim deprimaţi.

Şi copiii pot să fie deprimaţi, dar din alt motiv. Atunci când sunt prea multe schimbări, pe care ei nu le pot gestiona, sunt copleşitoare pentru ei, dar şi când sunt traume. Dar şi schimbările foarte multe, de fapt, generează traume. S-ar putea crede că ceea ce i se întâmplă unui copil nu este o traumă, dar dacă el o percepe ca atare, adultul trebuie să fie atent la semnele lui. El ne arată lucrurile astea. De exemplu dacă copilul aşteaptă să îi vină pe lume un frăţior, nu o să îl dăm în acelaşi an şi la grădiniţă şi o să schimbăm şi casa pentru una mai mare. Deci, cumva ar fi bine să dozăm schimbările în viaţa copilului în aşa fel încât el să aibă timp să se acomodeze cu o schimbare pentru a trece la cealaltă.

La început, este o lipsă de reacţie totală când se întâmplă ceva, o modificare în viaţa de familie. Dacă copilul nu reacţionează în niciun fel, atunci este un semn important. El se simte ca înainte, ignoră şi este faza cea mai puternică a depresiei. Apoi, când începe să se revolte, să se plângă, să fie miorlăit, să nu îi mai convină nimic, să se poarte ca şi cum îl doare tot corpul, are o voce miorlăită şi tot timpul vrea ceva şi pe mama o agasează starea aceasta a copilului pentru că este într-o cerinţă permanentă.

Aici este starea de recuperare, deja copilul începe să iasă din zona aceea de lipsă de speranţă în care copilul a ignorat ce i se întâmplă şi se vede că are încredere să îi ceară mamei, dar o copleşeşte cu cerinţele astea şi mama ajunge la capătul puterilor. Aici este un bun moment ca mama să se gândească că nu va fi pe parcurs îndelungat şi cu cât îi răspunde mai mult cerinţelor, oricât de mari, lucrurile aceastea se pot rezolva dacă ea răspunde cerinţelor.

Pe urmă, mai este o revoltă totală, o agresivitate. Copilul îşi opune starea de neputinţă şi de nefericire într-o stare de cerinţă agresivă şi nimeni nu se mai înţelege cu el. Şi acolo, deşi el cere să fie pus la punct, să fie limitat, asta simţim noi că ar vrea, de fapt el are nevoie să fie iubit. Să vadă că orice ar face, el este îmbrăţişat, iubit şi înţeles, chiar dacă nici el nu se poate înţelege şi controla. Deci, în situaţiile astea depinde de cum gestionăm noi stările la noi, nu la el.”

Este de parere Speranţa Farca, specialist în educaţia copiilor, la Jurnal pentru Copii.

sursa digi24.ro

You might also like

Leave A Reply

Your email address will not be published.